Mi-a fost dor. Mi-a fost să scriu, să-mi deschid sufletul pe o foaie albă de wordpress și să îmi eliberez toată furtuna care s-a dezlănțuit în interior. S-au întâmplat multe între timp. Am trăit un an plin de încercări care m-au făcut să înțeleg cât de puternică sunt de fapt. Că tot ce am în viața asta e predestinat și că toate testele, începând de la cancer până la depresie, sunt doar niște etape. Am plâns. Mult. Am urlat nopți la rând în pernă, rugându-l pe Dumnezeu să oprească toata sceneta asta. Căci nu mai am putere, nu mai pot. Nu mai rezist. Nu mai pot.
Am avut nopți în care nu am dormit și zile în care nu voiam să mă trezesc. Dar mă forțam pentru că altfel îmi pierdeam jobul și nu mai aveam niciun ban să plătesc chiria și restul facturilor. Au fost zile când cafeaua era unica „mâncare”. Ah da, și pastilele. Pastilele care mă ajută să fiu om funcțional. Pentru că în ultimii 14 ani am fost doar un fel de supraviețuitor al durerilor oribile și judecăților că aș fi lenoasă, că permanent sunt ca o fantomă, antisocială și rece. Când de fapt eram mâncată pe interior de un cancer tăcut și de o endometrioză frumoasă care m-a făcut neom. Și apoi a venit alegerea: iau pastila și sunt om, dar s-ar putea să am un al doilea cancer or nu iau pastila și devin o legumă umană care nu poate avea viață socială, nici prieteni care să înțeleagă.
Ah da… prieteni. De-ai ști cât de repede dispar când află că ai primit o diagnoză de cancer. Cât ai număra până la 2. Și nu îi judec pentru asta. Nimeni nu și-ar dori în viața lor un om bolnav. Doar că eu acum sunt bine.
Am revenit. Am scăpat de cancer, țin endometrioza sub control și pun bazele cele mai importante piese din puzzleul vieții mele: cariera. Am ajuns acolo unde mi-am dorit și știu că drumul meu nu se oprește aici. Voi continua să scriu. Probabil proză, probabil gânduri lunatice, probabil destăinuiri de suflet. Dar nu mă voi opri. Am revenit. Și sunt bine.