Nopţile albe au devenit o parte a vieţii tale. În fiecare seară te întorci acasă de la muncă şi găseşti patul rece. Apoi frigul te cuprinde şi pe tine în braţele sale de gheaţă.
Depresia doare. Şi cel mai tare doare faptul că nu poţi găsi scăpare. În niciun fel.
Şi parcă totul este bine. Parcă nu ai niciun motiv de nelinişte, însă în sufletul tău este prezentă o capcană ce ţi-a prins în cleşte sufletul. Te ţine în ghearele ei şi uneori nici să respiri nu te lasă.
Şi eşti obligat să râzi atunci când vrei să urli cu toată fiinţa ta. Şi trebuie să zâmbeşti atunci când trupul tău vibrează a disperare şi valul de lacrimi abia de se ţine să nu ţişnească prin cei doi ochi căprui, stinşi.
Toţi văd în tine un om puternic care va face întotdeauna lucrurile să meargă perfect şi a cărui absenţa este mereu simţită. Oamenii din jurul tău te venerează pentru energia ta, pentru răbdarea ta şi pentru capacitatea de a ţine lucrurile sub control. Abia de te ţii să nu râzi isteric. Asta nu-i decât o mască.
Nimeni nu ştie că ajungi seara acasă, iar lacrimile îţi curg şiroaie stricându-ţi machiajul.  Şi nici măcar nu ai voie să vei ceva tare pentru că rişti să provoci dezvoltarea unui frumos fribrom şi astfel ţi-ai dat dracului visele cu o familie mare cu trei flăcăi pe care să-i cheme Mihai, Călin şi Nicolae. Şi un soţ pasional care să ţi-o tragă ori de câte ori te are în vizor. Care să te iubească şi pur şi simplu să fie lângă tine. În fiecare seară să te strângă în braţe încât să nu mai vrei să-ţi dea drumul vreodată.
Doar că gheara din pieptul tău îşi face simţită prezenţa şi te face să te simţi goală, vulnerabilă, slabă.
Te simţi a nimănui.
Şi nu poţi să vorbeşti cu nimeni despre asta pentru că toţi îţi spun că-s doar nişte prostii şi că oamenii au probleme mai grave decât prostiile tale.
Depresia doare.
Şi cei mai neputincioşi suntem în faţa ei.
Depresia ucide. Sufletul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.