O mână puternică mă face nemișcată. Mi-e foarte cald. Un miros de nedescris mă calmează. Mirosul lui. De câte ori a fost lângă mine, nu l-am simțit atât de pătrunzător ca acum. Maioul lui a fost cea mai comodă pijama pe care am purtat-o până acum. Da. Acum. Acum ar mai vrea cineva noroc ca al meu. Să fie prinsă în brațele lui. Să i se facă pielea găină de la răsuflarea lui. Să îți ții răsuflarea ta ca să nu îl trezești pe el. El. Totuși. Cine-ar fi crezut. Totuși, e prea cald. Încerc, din nou, cam stângaci, să-i feresc brațul de pe mine.
– Rămâi, nu pleca.
Și m-a strâns și mai tare la pieptul lui. Cine ar fi crezut că plimbarea noastră de aseară, că ceaiul care ne-a încălzit după ce am înghețat al naibii de frig ambii, că poveștile, pe alocuri triste, pe care ni le-am spus în toiul nopții, că privirile sincere și zâmbetele neprihănite, ne vor face să rămânem alături unul de celălalt.

 M-am cuibărit la pieptul lui din nou. M-am lăsat pradă căldurii ce venea de la el. Am închis ochii și m-am lăsat dusă pe alte lungimi de unde. Protejată. Iubită. Simplă. Femeie.

Ceaiul de la miezul nopții… a devenit cafeaua de dimineață în fiecare dimineață.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.