Cu ochii goi privești cum fulgii de zăpadă cad lin pe umerii oamenilor care trec grăbiți pe lângă tine. Atât de mulți. Atât de străini. Atât de triști. Tragi aer în piept și simți cum plămânii îți îngheață. Vântul îți lovește fața cu putere, de parcă ți-ar da palme să te trezești. Cafeaua fierbinte îți transmite căldură prin mănușile care abia de mai fac față gerului năprasnic din acest ianuarie.


Îți sună telefonul. Nu te grăbești să răspunzi. Îl închizi și îl bagi înapoi în buzunar. Zâmbești.
În cele 30 de secunde în care ai așteptat culoarea verde a semaforului ca să traversezi strada, zeci de amintiri ți s-au derulat în cap ca un film de colecție. Frumoase. Fericire. Și amare. Cu toate acestea, mergi înainte.


Parcul este pustiu. Ba nu. Un nene, zgribulit și trecut de 60, mătură zăpada de pe alee. Te vede și te întâmpină cu un zâmbet pe buze:

– Frumoasă-i iarna. Mai ales când ninge.
Îi răspunzi cu un zâmbet:

– E tare frumoasă.
Telefonul îți sună din nou. Îl scoți din buzunar fără să te grăbești. Vezi din nou același număr pe ecran. Acum câteva luni ți-ar fi părut extrem de drăguță insistența cu care te sună acum. Acum însă mai mult îți strică plimbarea prin orașul nins. Refuzi din nou. Pe ecran îți apare un mesaj
„Eu sunt. Răspunde te rog”.


Un zâmbet calm îți apare pe față. Îți scoți mănușile, și cu degetele puțin amorțite, tastezi repede câteva litere: „Salut. Erai.” Auzi sunetul de expediere și ca prin minune, așa cum doar telefoanele cu mere mușcate pot face, bateria telefonului tău moare. Prea bine. Prea la timp.


Sorbi din cafeaua care deja s-a răcit. Gustul ei te face să te trezești. Și brusc toate lucrurile s-au aranjat pe rafturile lor. Deja știi ce vrei să faci deseară, mâine, poimâine, o lună înainte. Toată viața. Și cu siguranță știi ce nu vrei să faci. Categoric.

Ai făcut o alegere. Pe care ai cântărit-o foarte multă vreme. Și ai ales corect. Ai ales să mergi mai departe. O noua aventură abia așteaptă să fie trăită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.