Zbuciumul din tâmple este mai puternic ca niciodată. Podeaua este la fel de rece ca cea din camera mea. Și gândurile sunt mii… Paharul cu vin roșu lipsește, iar trupul mi-e acoperit de pijama pufoasă care mă încălzește în nopțile astea de iarnă extrem de geroase.
Realizez cât de mult timp a trecut de când am trăit acest moment, atât de intim, al meu. Moment în care sunt eu cu mine însumi. Și s-au întâmplat atâtea. Și am înțeles atâtea…
Am devenit dependentă de cafea. Probabil e unica băutură pe care aș putea să o beau 25/24. Încă nu am găsit gustul cafelei din cafeneaua preferată din trecutul meu, însă tocmai de asta beau atât de mult – nimic nu mai este la fel.
Acum pot să recunosc fără să îmi fie rușine ceea ce am încercat să o spun celor apropiați însă nu eram auzită. Făcând share la articole despre depresie, oamenii credeau că eu, prin prisma vechii mele profesii de jurnalist, voiam să îi informez. Iar cei cu care încercam să vorbesc despre asta îmi spuneau verde în față: prostii!
Nimic nu mai este la fel. În curând se face un an de când am luat totul de la zero. Singură. Am renunțat la tot pentru că eram prinsă în capcana propriei minți. Am pierdut un om drag, am suferit din cauza altuia care mi-a frânt inima în bucăți, apoi mi-am clădit propria cușcă, refugiindu-mă în muncă. Acest lucru m-a “ajutat” să trec prin viață, nu să o trăiesc. Mi-am învățat lecția.
Acum nimic nu mai este la fel… Nici măcar eu.