– Și ea… ea ce face?
– Nu știu, nu mă interesează în acest moment, răspunde el cu o ușoară grimasă pe față.
– Și dacă ar fi și ea acum în brațele altui bărbat ce ai face?
– Aș omorî-o, îmi răspunde.
– Ea știe că tu ești aici?
– Habar n-am. Ți-am zis că nu mă interesează. Are grijă de copil și asta e tot ce contează.
– Dar după asta te întorci la ea.
– După asta mă întorc la ea
– De ce nu o lași?
– Cum aș putea s-o las. E mama copilului meu. Am fost prea mult timp împreună ca acum să ne despărțim. Suntem căsătoriți.
– Și crezi că nu își dă seama unde dispari serile?
– Nu-mi pasă. Vreau liniște.
– Ai iubit-o?
– Da.
– O mai iubești?
– (tace)… Nu mai știu.
– De ce?
– Nu știu. Ne-am îndepărtat unul de altul. Nu mai avem timp unul pentru celălalt. Tot timpul și-l petrece cu copilul. Nu ne mai vorbim ca la început. Nu mai avem nimic în comun. Nici măcar nu ne mai iubim ca doi nebuni cum o făceam înainte.
– Dar aveți un copil.
– Da. Îl avem pe Mihnea.
– Și?
– Nu știu. E prea complicat.
– Îți mai amintești cum v-ați cunoscut?

El mă privește lung. Apoi închide ochii. Își lasă capul pe spate și zâmbește.

– E prea frumos ca să uit acea zi.
– Cum a fost?
– Era frumoasă, îmi răspunde el ținându-și în continuare ochii închiși și zâmbetul pe buze. Era lângă lac. Mergea agale, dar atât de ademenetor. Era îmbrăcată într-o rochie albastră lejeră. Avea părul despletit. Aștepta pe cineva care așa și nu a mai venit.
– Dar erai tu acolo…
– Da, îmi răspunse bărbatul. Eram acolo. Am văzut-o. M-am apropiat și am salutat-o. Și totul a început așa… de la sine.
– Cum erau momentele petrecute în doi?
– Minunate, răspunse sec.
– Și acum?
– Nu m-ai știu, îmi răspunse stând cu ochii închiși.

Brusc își duce mâna la ochi și își șterge o lacrimă care îi alunecase pe obraz. Deschide ochii și mă privește disperat.

– Cu ce am greșit?

Îi observ tristețea și frica care s-a abătut asupra lui. Din bărbatul puternic care mi-a bătut la ușă, s-a transformat într-unu slab, disperat, care este pe cale să piardă ceea ce are mai scump. I se citea durerea în ochi.

– Cu ce ai greșit? îl întreb.

Tăcere. O liniște apăsătoare s-a lăsat în camera luminată de lună.

– Nu vreau să o pierd. O iubesc prea mult, îmi răspunde.
– Nu o pierde. Du-te la ea și spune-i cât de frumoasă este. Fă-o să zâmbească. Pentru că este femeia ta. Aveți un copil minunat. Aveți un fruct al iubirii voastre. Iar faptul că nu știți cum să faceți față acestor timpuri nu trebuie să vă despartă. Ești un egoist dacă crezi că ea nu îți oferă aceeași atenție ca la început. Dar tu? Tu când i-ai spus ultima dată că o iubești? Când i-ai adus ultima dată un buchet de flori? Când ai stat cu Mihnea câteva ore ca ea să se odihnească. Sau când ai chemat o bonă pentru ca voi doi să ieșiți seara în oraș? Sau tot ea trebuia să aibă grijă de asta?

Își ținea capul în mâini. În cameră se auzea doar ticăitul ceasului de pe perete. Se ridică brusc, ia sacoul de pe canapea și se îndreaptă spre ușă.

– Sunt un prost.

În urma lui se auzeau doar zgomotul pașilor grăbiți, coborând pe scări, urmat de cel al unui motor de mașină.

Se grăbea. Se grăbea să-și repare greșeala care l-ar fi costat totul.

S-a încheiat o altă zi de muncă din viața unui psiholog de cupluri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.