Te trezești dimineața. Ai cearcăne la ochi și părul în toate direcțiile. Printre gândurile care imediat îți inundă mintea, încerci să schițezi un zâmbet afurisit, forțat și tîmpit. Te uiți la ceas. Și vezi că ai la dispoziție doar 15 minute pentru a fi la stație, altfel pierzi autobuzul spre universitate. În grabă arunci peste tine câteva țoale vechi.
Dai cu peria prin păr și pui câteva picături de fond de ten pe față pentru a astupa urmele roșii de sub ochi. Zâmbești amar. Urmele roșii te trădează. Mai ai 5 minute. Nu reușești să-ți bei ceaiul. Îți iei geanta și fugi spre stație, nesalutându-ți vecinul chipeș de pe scară. N-ai timp de el.
Ai reușit. Din păcate, nici aici nu ai noroc: stai înghesuită lângă un moș de 70, izul căruia îți înundă nările și îți trage palme invizibile care te trezesc fără să vrei.
În stânga ta, e un alt bărbat. De vreo 25. E frumos. Îi observi trăsăturile fine ale feței. Albastrul ochilor te duce, departe, cu gândul la mare. Îl privești pe furiș. Ți-e frică că o să te observe că îl analizezi. De parcă ai comite o infracțiune. El însă știe că îl analizezi. Știe că îți plac trăsăturile chipului lui și mai ales ochii lui. Te lasă să-l cercetezi. Apoi brusc se uită în ochii tăi. De parcă ar vrea să te facă să te simți vinovată pentru că ai îndrăznit să îl privești.
Ai ajuns la stația ta. Și, după ce îl privești pentru ultima dată, cobori grăbită fără să mai vezi pe unde calci. Și iar nenoroc. Ai uitat aseară să vezi prognozele meteo pentru ziua următoare. Și astfel azi o să umbli toată ziua udă. Nu, ploaia nu este de vină. Tu ești vinovată.
Ai reușit să te concentrezi la cele patru cursuri pentru care ai învățat, printre muzica care răsuna în căști, despre metodele omului de autoapărare, despre niște legi, care chiar dacă sunt, nu sunt respectate și ai mai învățat, însă nu mai știi ce. Gândurile tale sunt fugare. Mereu în altă parte. Oricît de mult te-ai concentra asupra subiectului de la curs, gândul tău fuge la el. O singură întrebare, nici un răspuns: de ce a procedat așa? De ce tu?
Cine este el? El e acel alături de care ai început să zâmbești din nou. I-ai permis să-ți intre în suflet și să-și lase amprentele acolo. I-ai permis să-ți umple gândurile cu ființa lui. I-ai permis să te ardă în interior. I-ai permis să-ți vină în vise. I-ai permis să te facă să ai încredere în el. I-ai permis să-ți dea speranța că totuși lucrurile din jur nu sunt chiar atât de înfricoșătoare. I-ai permis să-ți spună că dragostea și fericirea încă nu au dispărut de pe pământ și că el ți le poate oferi. I-ai permis să pună mâna pe inima ta, fără să-i ceri ceva în schimb.
Alături de el te simțeai fericită. Alături de el, te simțeai alta. Erai veselă. Erai calmă. Erai timidă, tu cea care mereu știa să pună punct după fiecare propoziție a altcuiva, acum tăceai și îl ascultai. Îți plăcea să asculți ceea ce-ți spunea. Iar uneori rămâneai fără replică: atât de bine le spunea pe nume lucrurilor încât tu nu aveai ce să mai adaugi.
Îți plăcea felul în care el privea lumea. Avea o părere obiectivă și știa răspunsurile la orice întrebare aveai. Îți plăcea vocea lui: un timbru gros, dar plăcut. Îți plăcea privirea lui: doi ochi căprui care te pătrundeau în cele mai ascunse colțuri ale inimii tale.
Îți plăcea mirosul lui: acel parfum care te înnebunea, te vrăjea și care era unic. Mirosul lui. Îți plăcea felul în care vorbea cu tine: vorbea liber, fără să ascundă ceva, fără să te mintă. Îți plăcea experiența lui de viață: faptul că a reușit să fie independent de la o vârstă mică, că a ținut frâul multor greutăți în viață, că știe ce-și dorește.
Îți plăcea de el pentru că, într-o măsură sau mai mare, semăna cu tatăl tău. Aveai impresia că el e cel pe care ți-ai fi dorit să-l ai alături toată viața. Căruia să-i spui „te iubesc”, căruia să-i dăruiști toată dragostea, căldura și fericirea de pe lume. Aveai impresia că el este alesul. Pentru că lângă el, nu trebuia să fii puternică. Lângă el puteai să fii deschisă și liberă. Puteai să te dezbraci de gânduri și sentimente fără să-ți fie rușine că este aproape și te vede, goală, așa cum ești tu în interior. Cu greu, însă a reușit să te facă să ai încredere în el. Lângă el te simțeai femeie. Păcat.
Totul a fost frumos până într-o zi. Totul a fost frumos până când a dispărut pur și simplu. Te-a lăsat cu ochii în soare, cu sufletul dezbrăcat și singură.
A dispărut și toată viața ta a revenit la ceea ce a fost înainte: rutină, rutină și din nou – rutină. Același program în fiecare zi. Acum, din contra, încă ai adăugat muncă peste program. Pentru că așa să scapi de întrebările care-ți frământă mintea și sufletul în fiecare secundă. Ai ales să faci două facultăți paralel, să faci muncă în folosul societății și să-ți închizi inima, pentru toți. Ai devenit un robot. Care se trezește în fiecare zi la ora șase și repetă în fiecare zi același program.
Acum nu mai permiți nimănui să se apropie de tine. Nu mai crezi în cuvintele frumoase care se rostesc în jurul tău. Nu mai crezi în minunatele povești de iubire și în bărbați, în special. Acum, ei pentru tine sunt toți la fel. Nu mai crezi atunci când ți se spune că ești frumoasă. Nu crezi atunci când cineva îți spune că îi place cum arăți, cum te comporți sau ce zici. Nu mai crezi în nimeni. Acum pentru tine, cuvintele nu-și mai au rostul. Cuvintele sunt false. De ce? Pentru că ele au fost cele care au semănat speranță în sufletul tău. Și acelea, din urma cărora, în sufletul tău e secetă.
De atunci, de cinci luni, ai același program. Rutină, rutină și iar, rutină. Ai uitat de tine.
Ți-ai pus o mască care-ți ascunde sentimentele, îți îngroapă visele și care te protejează de ceea ce te face vulnerabilă. Pentru că el te-a făcut vulnerabilă. De două ori. Acum cinci luni și ieri. Exact același scenariu. Astăzi te cerți și ești supărată pe tine pentru că ai cedat. Pentru că l-ai crezut pentru a doua oară. Iar el a procedat la fel.
Te cerți pentru că l-ai divinizat. Ai creat din el salvatorul tău. Cel care credeai că-ți va da aripi să zbori până într-al noulea cer de fericire. Da, ți-a dat aripi. Doar că aripile acelea erau ca ale lui Icar.
Te cerți pentru că ai cedat. Pentru că ai fost slabă. Pentru că ai avut încredere. Pentru că ți-ai dezbrăcat sufletul în fața lui. Pentru că l-ai lăsat să-ți atingă cele mai ascunse coarde ale inimii.
Deseori se întîmplă să-l cauți cu privirea prin mulțime, sperând că îl vei zări. Te-a rănit însă totuși speri că lumea se schimbă. Ești naivă.
Ești naivă pentru că încă crezi în povești cu prinți și prințese. Ești naivă pentru că crezi că poate într-o zi se va schimba, își va aduce aminte de tine și se va întoarce, poate, pentru totdeauna. Păcat.
Tu trebuie să faci o alegere: să fii fericită sau să fii puternică?
Dacă vrei să fii fericită, trebuie să lași trecutul în urmă. Să îl uiți pe el. Să-l ignori. Să-l lași să plece pentru totdeauna din viața ta. Tu trebuie să înțelegi că nu poți să sădești flori acolo unde crește mohor sau spini, pentru că mai devreme sau mai târziu, acestea vor astupa florile. Tu trebuie să înțelegi că mergând înainte cu capul întors în spate, riști să cazi într-o prăpastie mai mare din care să nu ai scăpare. Trebuie să iei povestea asta ca o lecție. De viață. Și să ai grijă în viitor. Trebuie să înțelegi că așteptând să se întoarcă, lași adevărata fericire să treacă pe alături.
Dacă vrei să fii puternică – așteaptă-l! Iartă-l din nou. El va pleca, tu îl vei aștepta iar. Vei simți fericirea pentru câteva secunde, apoi va trebui să iei totul de la zero.
Aceeași rutină, același program. Acea mască insensibilă care te va depărta de oameni. Schimbi hainele din garderobă. La ordinea de zi sunt cizmele cu cuie, geaca de piele și jeans rupți. Țigara în mâna care tremură, cearcăne dimineața când te trezești. Multă cafea și fond de ten care să-ți astupe urmele roșii de sub ochi. Cele care îți apar ori de câte ori, vreo lacrimă se prelinge pe obrazul tău. Acele urme care mai apoi te dor la atingere. Un fel de alergie la lacrimi. Și atât. Și uiți să mai trăiești pentru tine. Uiți să fii femeie. Uiți să fii femenină.
Acum ți-ai terminat cursurile și lucrul pentru astăzi. Stai întinsă pe iarba verde din parcul cu lacul care ar fi trebuit să fie albastru. Privești stelele care apar una câte una pe cer. Asculți liniștea orașului. Soarele e la orizont, iar vântul îți suflă ușor firele de păr.
Te gândești la viitorul tău. Înțelegi că felul în care te comporți este dăunător pentru viața ta. Înțelegi că trebuie să mergi mai departe, altfel riști să mori în singurătate.
Zâmbești. În căști răsună melodia preferată a tatălui tău. Tatăl tău – eroul tău. Cu siguranță că ți-ar da vreo două palme dacă ar ști că te-ai apucat să fumezi. Și te-ar certa. Iar tu ai plânge pentru că știi că ai greșit și știi că faptul că te autodistrugi îi provoacă și lui suferință.
Respiri adânc. Tragi aer în piept. Gata. Până aici a fost. Închizi ochii. Și zâmbești. Din seara asta decizi că viața ta trebuie să se schimbe. Imediat. Încerci să te ridici însă brusc te lovești de un piept puternic care te face să-ți pierzi echilibrul.
Ah! Ai deja pregătite cuvintele potrivite pentru individ. Dar odată de îți ridici privirea nerăbdătoare să-ți zici de bine, cuvintele fug din gura ta. Doi ochi albaștri, pătrunzători te privesc. Încerci să-ți revii, însă zâmbetul lui fermecător te amețește. Se pare că schimbarea a început.
Tipul îți ajută să îți revii. Își cere scuze pentru situația comică în care sunteți și te invită să te plimbi cu el. Nu ți-ai fi imaginat vreodată că tipul de dimineață, care te-a privit de parcă ai fi comis un asasinat atunci când îl cercetai cu privirea, este un om simplu, care a observat tristețea ochilor tăi căprui. A observat petele roșii de sub ochi care cică erau ascunse de fondul de ten. A observat că suferi. Nici nu ți-ai putut fi imaginat că iubește marea, că te-a văzut de câteva luni venind aici în parc și admirând cerul la asfințit. Și probabil, dacă nu ai fi fugit buimacă să reușești la autobuzul spre facultate, ai fi observat că băiatul cu ochii de albastrul mării este vecinul tău de scară, cel pe care ești prea grăbită să-l saluți dimineața. Și cel mai important, nu ți-ai fi imaginat că el ar putea fi cel care să te ajute să fii fericită. Să fii femeie.
Acum totul depinde de tine: alegi să fii puternică sau alegi să fii fericită?!