– Te-ai calmat? – mă întreabă nepăsător.
– Te roade? – îi răspund, țintindu-l cu privirea.
– Da’ chiar… de ce mi-ar păsa, îmi răspunde sorbind din paharul cu coniac.
Liniștea zgomotoasă se lasă în cameră. El stă lângă cămin și privește cum focul mistuie bucățile de lemn de fag. Eu stau în fotoliul din colț și îl privesc. Îi analizez fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare emoție care îi apare pe chip.

E așa frumos: ochi negri ca întunericul, dar atât-atât de calzi. Câteva riduri îi apar în colțul buzelor și al ochilor. Și îl fac și mai fermecător. Îi redau acea frumusețe masculină. Care îl face deosebit. Își lasă paharul jos și trece cu mâna prin părul brunet, în care se ivește ici-colo câte un fir de păr alb.
E îmbrăcat într-un pulover alb, ce-i accentuează corpul puternic.

Se lasă jos pe podea fără să se întoarcă spre mine.
– Știi, îmi spune el cu o voce liniștită, câteodată aș vrea să te sugrum cu mâinile mele, a dracului femeie mai ești. Dar apoi îmi imaginez cum aș trăi fără tine și mă apucă o frică de înnebunesc.

Cuvintele lui m-au făcut să-mi pierd graiul. Pur și simplu nu puteam realiză că el, cel care în viața lui nu mi-a spus un compliment și nu mi-a dăruit vreo floare, rostește aceste cuvinte. El, care se dădea ditamai masculul care nu se lasă îmblânzit, stătea acum jos pe podea cu genunchii strânși la piept.

În cameră nu se mai auzea decât trosnetul lemnelor din cămin. Ba se mai auzea ceva: respirația lui puternică și neliniștită.

– Știu că nu o să mă crezi, continuă el, și mai știu că toate astea ți se par o glumă. Dar mi-a fost frică. Mi-a fost frică să-mi deschid sufletul pentru că mi-a fost frică că o să te pierd. Știu că unei tipe ca tine nu-i plac relațiile siropoase și mă gândeam că te voi speria.

Apoi se întoarse cu fața spre individa care înmărmurise pe fotoliul din colț. Priveam în gol. Un sunet asurzitor îmi invadase urechile. Tensiunea era prea mare.

– De ce acum? – îl întreb fără să-l privesc.
– Dar altfel când? – îmi răspunse imediat. Te-am supărat astăzi din nou și m-am gândit că ai îndurat destule din cauza mea chiar dacă nu îmi ziceai direct. Am văzut în ochii tăi că îți este greu. Te-am auzit de atâtea ori vorbind la telefon că nu știi ce va fi mai departe. Că ți-e frică.
– Ajunge! am sărit ca arsă.

M-am ridicat din fotoliu și primul lucru care mi-a venit a fost să-mi găsesc mai repede geaca și să papucii și să ies din casa asta de nebuni.
Și nu mai contează că afară e ger și am pe mine doar tricoul și o geacă. Voiam mai repede să plec. Departe de el. Nu îmi doream asta. Nu m-ai știu pe ce lume sunt. Nu credeam și nu îmi doream să aud cuvintele acestea rostite de el…

… sau poate îmi doream.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *